Vorbe duse la extrem pana in adancul noptii, vita de vie pe fundal, tigara dupa tigara, cafele cu duzina. N-am somn, stau intins si privesc printre gratiile patului supraetajat, gandindu-ma la absolut nimic. Nu pentru ca n-as vrea, ci pentru ca nu pot. Mintea mea e un vid, de fiecare data cand pasesc in ea ma scufund in abis, sunt clandestin, ma respinge, ma citeste. Pana si corpul meu se razbuna pe mine, nu pot dormi ori manca, tot ce fac este sa ma indop cu cafele si sa ma inec in negura fumului de tigara inde-ajuns de gros sa-l tai cu cutitul. Se aud masinile, fir-ar al dracu', nici noaptea nu scap de ele, ma irita zgomotul lor, imi disturba linistea, daca stau sa ma gandesc, multe lucruri ma irita, unde-i jumatatea plina a paharului? Ochii mei nu mai vad nimic din ceea ce vedeau odata, ma enerveaza, bagami-as pula-n ea neputinta, ce om slab am ajuns. Imi doresc sa fug departe, doar eu si gandurile mele, sa ne ungem unii altora ranile, sa ne vindecam, sa nu ne pese, prea multe ferestre inchise, mintea mi se inunda cu propia-i surdina, cat de ironic. Vad o lumina, fug disperat spre ea, incetisor se stinge, degeaba incerc eu s-o ating, sa-i simt caldura cum imi arde degetele. S-a dus, a disparut, mult a durat, fortat sa exist fara urma de speranta, ce chin, ce tragedie, o alta floare de mai, invelita in miros de mucegai, arsa..

O umbra palida pe plaja , asa si el , privea trist in departare spre varful epavei decazute , nu stia nici el ce se intampla , oarecum, se regasea in ceea ce vedea,  asemanarea dintre nava si sufletul sau, amandoi erau puternici odata, colindau lumea, acum insa, zdrobiti de stanci,inecandu-se… corabia in mare, el in propria-i disperare. Vantul il mangaia, incerca sa-l consoleze spunandu-I ca va veni un timp cand se va intoarce in acest loc de care sufletul acum ii este legat, un loc plin de oameni cu aceeasi boala ca asa, anume dorul, insa nu asta conta pentru el, era esenta locului ce-l inlantuia. Era casa lui spirituala, teatrul sau de vise, unde se putea bucura de tot, lipsit de griji si de responsabilitati, iubea locul ala. Ar fi vrut intr-un fel sa fie in locul acelei nave scufundate, desi aflata sub apa, macar era acolo mereu, nu era nevoita sa plece, nici de-ar fi vrut n-ar fi putut, insa lui i-a venit timpul. A mai privit o data spre zarea albastra unde-si ineca privirea, a mai lasat vantul sa-i sopteasca la ureche inca o data, a acceptat sarutarea soarelui, si-a incarcat rucsacul cu starile si sentimentele starnite de acel loc,  ar fi luat mai multe, dar nu avea loc, nu vroia sa se desparta de ea, dar a plecat, ramanand cu amintirea acelei zile ce i-a schimbat viata, si acum probabil bantuie ca o stafie lumea nemaigasind drumul spre salvare, drumul spre mare.

A fost inde-ajuns sa ies pe geam, sa privesc spre departare, sa ma pierd in luminile orasului, ca mi s-a facut dor de tine. Sarutul tau imi bantuie buzele iar imbratisarea ta imi intensifica sentimentele. Esti refugiul meu de mai, calauza mea in intunericul noptii, luceafarul, in lumina covarsitoare generata de soare ziua, vesta mea de salvare in bataia valurilor, oaza mea de apa in desert. Gandul neincetat la tine ma tine noaptea treaz, iar frica c-ai sa cedezi ma inspaimanta. Am ajuns sa am ceva incredere in tine desi am anumite retineri, insa chiar si asa tin cu tot din-adinsul sa fi fericita. Vreau..

Sa mai scriu si eu ceva , zic , nu ? Dar ce sa mai scriu ? Sunt cuprins de frustrare , de nervi ce-mi inteapa cortexul si de dor , dor de cea de dupa masca falnica ce-ti acopera fragila-ti fata. Vorbim foarte rar acum , aproape deloc , fata de la oras i-a luat locul fetei din Vama Veche ce-si spunea povestea vietii asteptand cursul evenimentelor plina de ezitari . Iti tremura vocea cuprinsa de frica , frica de ce-as putea eu crede sau spune, dar intr-un fel sau altul constientizai sau vroiai sa crezi ca o sa fie bine, de ce n-ar fi fost ? Dupa doua ore pline de destainuiri sub soare simteam ca ne cunoastem de ceva vreme, si ca nu ne vom da drumul unul altuia, dar tu esti complexa, atat de complexa.. si totusi uneori, atat de simpla. In cele din urma a trebuit sa-mi iau ochii de la tine, o problema intervenind, ai ramas acolo si ai plans cand m-ai vazut ca plec, a trecut pe langa tine un strain, intrebandu-te “Why are you crying?” , “Everything sucks” , el a zambit si a plecat mai departe, insa a reusit chiar si pentru o clipa sa-ti restaureze zambetul pe acel chip intiparit inca in mintea mea . De-atunci si pana acum incercam sa gasim un moment ca si acela, sa fim singuri, sa ne pierdem in ale noastre idei , idealuri si ganduri, insa nu, nu reusim sa facem asta, mereu intervine cineva sau ceva. Te ineci, usor,usor te sufoci sub apa, de glezna ai un bolovan legat, eu neputincios, nu pot face nimic, sunt obligat sa stau pe tusa si sa sper, ca intr-un final ai sa reusesti sa te dezprinzi de acel bolovan , te trage departe de mine si de cerul sub lumina caruia noi doi o data ne-am simtit ca unul in bataia vantului. Sper de-asemenea ca timpului ii va fi mila de noi si de povestea noastra iar amintirea lui o va prezerva, iar la momentul potrivit ne va permite s-o retraim si sa plecam mai departe, impreuna , din acel punct cum ar fi trebuit sa facem de la bun inceput .

Am plecat intr-un final , departe de oamenii egoisti si ipocriti . Am ratacit strazile in bataia noptii usurat parca simtindu-ma , fericit ca am reusit sa evadez , ratacind spre o destinatie nestiuta de nimeni . Ajuns intr-un final, stau in parc la adapostul acestui tub , privind cerul printre gaurele , se vad stelele , e atat de frumos , insa oricat m-as chinui , nu ma pot bucura de asta , totul s-a schimbat . Nu mai aud marea , nisipul fin printre degete mi s-a scurs de mult , nici urma de tine , de pescarusi sau de scoicile peste care te-am trecut in spate cand erai desculta. Parfumul ce odata imi alerga printre fibrele hanoracului s-a pierdut si el de ceva vreme , nici urma de el , amprentele tale pe corpul meu , precum pasii pe nisip au pierdut lupta cu briza ce odata imi mangaia sudoarea de pe chipul uscat de arsita soarelui. Cutreierand strazile am realizat cat de pierdut sunt in ale mele idei si ganduri iar amintirea ta departata  era singurul lucru ce inca suda al meu mintii puzzle . Si probabil de m-as chinui din nou sa te gasesc , n-as putea . Tu inca esti pe-acea plaja in Vama Veche unde drumurile noastre s-au intersectat , priviri ciocnit , destine unit iar soarta ne-am ingreunat-o . N-am stiut atunci , eram naiv , ca  mintea si sufletul tau vor ramane naufragiate , sinistrate pe-acea plaja , acum probabil pustie , ca ma vei lasa sa umblu de nebun printr-o lume cruda si insensibila , privata de emotii , condusa de materialism , ca ma vei lasa sa “ratacesc printre faruri de masini , nu stiu drumul spre castel si acasa doare”. Noptile-mi sunt martore , ziua mi-e perna iar timpul mi-e dusman , nimeni si nimic , oricat de mult s-ar chinui n-ar putea schimba asta, tot ce mi-a ramas e speranta ca maine , poate , va fi mai bine.

Stand pe iarba, in spatele unei ruine, o mica bisericuta din lemn, am luat foita, am pus filtrul facut mai devreme trecand pe langa Unirea , in cealalta mana am sezat o tigara , am lins-o si am rupt-o . Am luat tutunul si am inceput usor sa-l presar in foita. A batut vantul , pentru o secunda si l-a imprastiat pe iarba , parca fiind impotriva mea si a lucrurilor ce urmau sa se intample . In jurul meu s-a format un cerc , sa fie siguri ca nu se face risipa de material . In cele din urma l-am rulat , l-am batut pe o cutie de chribrituri pe care-am folosit-o sa depozitam marfa si i-am dat foc. Inhalam acel fum cu pofta asteptand cu mare entuziasm repercursiunile actiunilor mele . M-am intins pe iarba , cu capul in poala ei si am privit inspre cer prin ochelarii de soare . Am inchis ochii si am inceput sa-mi plimb mana prin fata lor , onduind-o spre soare , parca modelandu-l intre degete . Atunci m-a lovit , era ca o ecranizare veche , albastru pe negru , o animatie , soldatelul imperial din Star Wars , cu mana sa intinsa , se uita spre soare , fugind catre raza de lumina emisa . Eram fericit ca am putut vedea asta , asa ca le-am destainuit si lor pe indelete . , au ras iar apoi palma ei mi-a acoperit gura .. spunandu-mi sa tac.

Pierdut in ochii ei precum o particula de praf in bataia vantului . Atat de mic si de neinsemnat imi simteam al meu suflet ce cutreiera disperat , insetat , prin a ei privire , privire ce-mi aducea aminte de mare , de noi , privire in care fara ezitare as prefera sa ma inec cautand comorile temeinic asunse decat sa traiesc privat de ea.. chiar si pentru o clipa .