Vorbe duse la extrem pana in adancul noptii, vita de vie pe fundal, tigara dupa tigara, cafele cu duzina. N-am somn, stau intins si privesc printre gratiile patului supraetajat, gandindu-ma la absolut nimic. Nu pentru ca n-as vrea, ci pentru ca nu pot. Mintea mea e un vid, de fiecare data cand pasesc in ea ma scufund in abis, sunt clandestin, ma respinge, ma citeste. Pana si corpul meu se razbuna pe mine, nu pot dormi ori manca, tot ce fac este sa ma indop cu cafele si sa ma inec in negura fumului de tigara inde-ajuns de gros sa-l tai cu cutitul. Se aud masinile, fir-ar al dracu', nici noaptea nu scap de ele, ma irita zgomotul lor, imi disturba linistea, daca stau sa ma gandesc, multe lucruri ma irita, unde-i jumatatea plina a paharului? Ochii mei nu mai vad nimic din ceea ce vedeau odata, ma enerveaza, bagami-as pula-n ea neputinta, ce om slab am ajuns. Imi doresc sa fug departe, doar eu si gandurile mele, sa ne ungem unii altora ranile, sa ne vindecam, sa nu ne pese, prea multe ferestre inchise, mintea mi se inunda cu propia-i surdina, cat de ironic. Vad o lumina, fug disperat spre ea, incetisor se stinge, degeaba incerc eu s-o ating, sa-i simt caldura cum imi arde degetele. S-a dus, a disparut, mult a durat, fortat sa exist fara urma de speranta, ce chin, ce tragedie, o alta floare de mai, invelita in miros de mucegai, arsa..