O umbra palida pe plaja , asa si el , privea trist in departare spre varful epavei decazute , nu stia nici el ce se intampla , oarecum, se regasea in ceea ce vedea,  asemanarea dintre nava si sufletul sau, amandoi erau puternici odata, colindau lumea, acum insa, zdrobiti de stanci,inecandu-se… corabia in mare, el in propria-i disperare. Vantul il mangaia, incerca sa-l consoleze spunandu-I ca va veni un timp cand se va intoarce in acest loc de care sufletul acum ii este legat, un loc plin de oameni cu aceeasi boala ca asa, anume dorul, insa nu asta conta pentru el, era esenta locului ce-l inlantuia. Era casa lui spirituala, teatrul sau de vise, unde se putea bucura de tot, lipsit de griji si de responsabilitati, iubea locul ala. Ar fi vrut intr-un fel sa fie in locul acelei nave scufundate, desi aflata sub apa, macar era acolo mereu, nu era nevoita sa plece, nici de-ar fi vrut n-ar fi putut, insa lui i-a venit timpul. A mai privit o data spre zarea albastra unde-si ineca privirea, a mai lasat vantul sa-i sopteasca la ureche inca o data, a acceptat sarutarea soarelui, si-a incarcat rucsacul cu starile si sentimentele starnite de acel loc,  ar fi luat mai multe, dar nu avea loc, nu vroia sa se desparta de ea, dar a plecat, ramanand cu amintirea acelei zile ce i-a schimbat viata, si acum probabil bantuie ca o stafie lumea nemaigasind drumul spre salvare, drumul spre mare.