Simt cum diverse ganduri se reped spre inima mea incercand s-o acapareze, fara sorti de izbanda insa, e in zadar, si-au ratat ocazia. Felul incare functioneaza ea este asemenea unui magnet sferic de acelasi pol cu orice incearca sa patrunda, inevitabil, ajungand sa graviteze in jurui. Umbra unei aurori boreale s-a format in jurul meu, invartindu-se, creand o tornda, eu lipsit de griji, resentimente sau constiinta privind din centrul ei. Indiferenta a capatat un nou sens.

Era zgomot, urechile ii tiuiau, se astepta sa vina alaturi de el, si totusi n-a facut-o. El a tot evitat-o, n-a considerat ca ar vrea sa-i vorbeasca, si totusi a venit la el intr-un final. Avea o privire extrem de seaca, lipsita de viata, vazandu-mi privirea, probabil si-a dat seama ca sufletul meu se zbate intre viata si moarte, aflat in mainile ei, atat de fragil, asteptand sa se sparga in mii si mii de bucatele. N-a durat mult pana a realizat, tot ce spera ca inca mai traieste in ea ce-i lega a murit asemenea unui parazit tratat cu antibiotice, in cele din urma, pierde lupta. Ea a schimbat totul, a deschis in el ceva, o poarta catre abisurile sufletului sau si in acelasi timp le-a luminat, era soarele sau interior. In absenta ei, a ramas singur, silit sa le bantuie in bezna, caci cale de iesire nu exista, astfel fiind captivul unei disperari eterne, parea. Strigatele de ajutor nu-si aveau rostul, raspuns nu avea sa vina. A acceptat totusi infrangerea, pastrand o urma stearsa de speranta ca intr-o zi, ea va veni, isi va da jos masca si-l va elibera. A plecat, iar pe ea a lasat-o in spate, stia ca nu avea rost sa-si ia ramas bun, drumul a fost lung si dureros, o lacrima statea sa-i curga pe obraz, dar s-a tinut tare, nu vroia sa pateze amintirea clipelor cu ea cu lacrimile sale de om nevrednic de-a ei mana, tot raul spre bine, spre binele ei in cele din urma. Ce bun ar fi adus in viata ei ? Fara nici-o ezitare as putea sa spun ca e cel mai mare nenorocit pe care n-am avut placerea sa-l cunosc, totusi complex.

Si a intrat in scara blocului, iar el si-a vazut de drum, mergand usor spre casa, gandindu-se la cele intamplate. I-a spus ca-l va suna a doua zi, asa ca el a asteptat neincetat langa telefon, era sigur ca nu va suna, stia din experienta, n-ar fi fost prima oara, totusi nu l-a oprit sa spere in continuare, insa ar fi vrut sa nu sune. Au trecut zilele, nici o urma, nici un semn de la ea, a uitat de el, i-a fost greu la inceput dar a realizat si a acceptat asta in cele din urma, acel sentiment de goliciune a dat navala peste el, nici scorbura din unui copac nu se compara cu gaura din pieptul sau. Fumul de tigara mai umple vidul pe-alocuri, cate-odata, dar prea putin. Inima ii "bate inafara pieptului, expus tuturor elementelor". Zgomotul bormasinii il sacaie, cand reuseste sa inchida cate-un ochi sa adoarma, cam rar se intampla, merei ii strica cineva somnul, adoarme ziua, mai degraba zis motaie. Se uita-n ceasca de cafea cand se trezeste, priveste-n gol si-si mai aprinde din cand in cand cate-o tigara. Astfel zi de zi e nevoit s-o ia mereu de la capat, dar nu ajunge nicaieri.

"To my dear beautiful daughter, 

I'm writing you a letter. That's right a good old fashioned letter. It's a lost art, really. Like handjobs. Shit.
I have a confession to make, I didn't like you very much at first. 
You were just this annoying little blob. You smelled nice, most of the time, but you didn't seem to have much interest in me, which I of course found vaguely insulting. 
It was just you and your mom against the world. Funny how some things never change. 
So I cruised along doing my thing, acting the fool, not really understanding how being a parent changes you.
And I don't remember the exact moment everything changed. I just know that it did.
One minute I was impenetrable. Nothing could touch me. The next, my heart was somehow beating outside my chest, exposed to the elements. 
Loving you has been the most profound, intense, painful experience of my life. In fact it's been almost too much to bare. 
As your father, I made a silent vow to protect you from the world. Never realizing I was the one who would end up hurting you the most.
When I flash forward my heart breaks, mostly because I can't imagine you speaking of me with any sort of pride, how could you? 
Your father is a child in a man's body, he cares for nothing and everything at the same time. 
Noble in thought, weak in action. Something has to change, something has to give. 
It's getting dark, too dark to see."

Era o dimineata de mai, chiar cea dintai, mireasma ei a umplut vama, carata pe aripile vantului, soarele cand a vazut-o a iesit din mare, s-o incalzeasca, nu cumva sa-I fie frig. Din departare pescarusii au rasarit, sa-I admire parul “fluffly” acoperit cu-o palarie neagra. Purta o vesta de blugi, colanti negrii si sandale.  Chipul ii rezona de fericire, si ce zambet frumos avea, privirea ei era patrunzatoare, simteai cum intra si alearga prin tine, lasandu-te-n spate, privind dupa ea, sarind in sus de fericire , atingand valul cu mana. Intr-un final, se aseaza pe plaja, privind spre infinitul marii, nisipul i-a dus dorul, o imbratiseaza si o invaluie de frica sa nu o piarda. Pentru si chiar daca numai pentru o clipa, am vazut perfectiunea ei.

Vorbe duse la extrem pana in adancul noptii, vita de vie pe fundal, tigara dupa tigara, cafele cu duzina. N-am somn, stau intins si privesc printre gratiile patului supraetajat, gandindu-ma la absolut nimic. Nu pentru ca n-as vrea, ci pentru ca nu pot. Mintea mea e un vid, de fiecare data cand pasesc in ea ma scufund in abis, sunt clandestin, ma respinge, ma citeste. Pana si corpul meu se razbuna pe mine, nu pot dormi ori manca, tot ce fac este sa ma indop cu cafele si sa ma inec in negura fumului de tigara inde-ajuns de gros sa-l tai cu cutitul. Se aud masinile, fir-ar al dracu', nici noaptea nu scap de ele, ma irita zgomotul lor, imi disturba linistea, daca stau sa ma gandesc, multe lucruri ma irita, unde-i jumatatea plina a paharului? Ochii mei nu mai vad nimic din ceea ce vedeau odata, ma enerveaza, bagami-as pula-n ea neputinta, ce om slab am ajuns. Imi doresc sa fug departe, doar eu si gandurile mele, sa ne ungem unii altora ranile, sa ne vindecam, sa nu ne pese, prea multe ferestre inchise, mintea mi se inunda cu propia-i surdina, cat de ironic. Vad o lumina, fug disperat spre ea, incetisor se stinge, degeaba incerc eu s-o ating, sa-i simt caldura cum imi arde degetele. S-a dus, a disparut, mult a durat, fortat sa exist fara urma de speranta, ce chin, ce tragedie, o alta floare de mai, invelita in miros de mucegai, arsa..

O umbra palida pe plaja , asa si el , privea trist in departare spre varful epavei decazute , nu stia nici el ce se intampla , oarecum, se regasea in ceea ce vedea,  asemanarea dintre nava si sufletul sau, amandoi erau puternici odata, colindau lumea, acum insa, zdrobiti de stanci,inecandu-se… corabia in mare, el in propria-i disperare. Vantul il mangaia, incerca sa-l consoleze spunandu-I ca va veni un timp cand se va intoarce in acest loc de care sufletul acum ii este legat, un loc plin de oameni cu aceeasi boala ca asa, anume dorul, insa nu asta conta pentru el, era esenta locului ce-l inlantuia. Era casa lui spirituala, teatrul sau de vise, unde se putea bucura de tot, lipsit de griji si de responsabilitati, iubea locul ala. Ar fi vrut intr-un fel sa fie in locul acelei nave scufundate, desi aflata sub apa, macar era acolo mereu, nu era nevoita sa plece, nici de-ar fi vrut n-ar fi putut, insa lui i-a venit timpul. A mai privit o data spre zarea albastra unde-si ineca privirea, a mai lasat vantul sa-i sopteasca la ureche inca o data, a acceptat sarutarea soarelui, si-a incarcat rucsacul cu starile si sentimentele starnite de acel loc,  ar fi luat mai multe, dar nu avea loc, nu vroia sa se desparta de ea, dar a plecat, ramanand cu amintirea acelei zile ce i-a schimbat viata, si acum probabil bantuie ca o stafie lumea nemaigasind drumul spre salvare, drumul spre mare.