Era zgomot, urechile ii tiuiau, se astepta sa vina alaturi de el, si totusi n-a facut-o. El a tot evitat-o, n-a considerat ca ar vrea sa-i vorbeasca, si totusi a venit la el intr-un final. Avea o privire extrem de seaca, lipsita de viata, vazandu-mi privirea, probabil si-a dat seama ca sufletul meu se zbate intre viata si moarte, aflat in mainile ei, atat de fragil, asteptand sa se sparga in mii si mii de bucatele. N-a durat mult pana a realizat, tot ce spera ca inca mai traieste in ea ce-i lega a murit asemenea unui parazit tratat cu antibiotice, in cele din urma, pierde lupta. Ea a schimbat totul, a deschis in el ceva, o poarta catre abisurile sufletului sau si in acelasi timp le-a luminat, era soarele sau interior. In absenta ei, a ramas singur, silit sa le bantuie in bezna, caci cale de iesire nu exista, astfel fiind captivul unei disperari eterne, parea. Strigatele de ajutor nu-si aveau rostul, raspuns nu avea sa vina. A acceptat totusi infrangerea, pastrand o urma stearsa de speranta ca intr-o zi, ea va veni, isi va da jos masca si-l va elibera. A plecat, iar pe ea a lasat-o in spate, stia ca nu avea rost sa-si ia ramas bun, drumul a fost lung si dureros, o lacrima statea sa-i curga pe obraz, dar s-a tinut tare, nu vroia sa pateze amintirea clipelor cu ea cu lacrimile sale de om nevrednic de-a ei mana, tot raul spre bine, spre binele ei in cele din urma. Ce bun ar fi adus in viata ei ? Fara nici-o ezitare as putea sa spun ca e cel mai mare nenorocit pe care n-am avut placerea sa-l cunosc, totusi complex.